Reportaj la o cafea

Ultimii cinci ani şi aproape jumătate mi-i i-am legat de presă, deşi cele mai multe dintre visele copilăriei mele o luaseră, înfocate , pe calea fotbalului. E bine, până la urmă, şi aşa: chiar dacă nu am devenit un grande giocatore, m-am ales cu o… pasiune gravă, pe care o bănuiam de mic, în anii când ascundeam agendele în care povesteam despre iubirile mele multe, emoţionante aş zice, în orice caz preţioase. M-am obişnuit cu “obsesia” asta stresantă adesea şi cred că îmi place, din moment ce o las să îmi răpească aproape tot timpul. Din fericire, cunosc o mulţime de oameni care pun, la rândul lor, suflet în munca de jurnalişti/reporteri/fotoreporteri/etc. şi, trebuie să recunosc, pe cei mai mulţi îi apreciez. Îmi plac mai ales pentru că îşi fac treaba gândindu-se la cititori/privitori/ascultători, că îşi asumă responsabilitatea, că nu sunt slugi şi nu caută răzbunarea, ci adevărul. E o meserie care îţi oferă o doză de libertate pe care poţi să ţi-o păstrezi, şi să te foloseşti de ea, poţi să o refuzi sau, să zicem, să o vinzi dacă vrei, în funcţie de caracterul şi educaţia cu care ai fost înzestrat.